Concluzie despre... gluma cosmică?
Rezultatele proiectului Genome dezvăluie că există doar aproximativ 34,000 de gene în genomul uman. Două treimi din genele anticipate nu există! Cum putem explica complexitatea unui om controlat genetic atunci când nu există nici măcar suficiente gene pentru a codifica doar proteinele?
Mai umilitor pentru dogma credinței noastre în determinarea genetică este faptul că nu există o mare diferență între numărul total de gene găsite la oameni și cele găsite în organismele primitive care populează planeta. Recent, biologii au finalizat cartografierea genomurilor a două dintre cele mai studiate modele de animale în cercetarea genetică, musca fructelor și a unui vierme rotund microscopic (Caenorhabditis elegans).
Viermele primitiv Caenorhabditis servește ca model perfect pentru a studia rolul genelor în dezvoltare și comportament. Acest organism primitiv în creștere și reproducere rapidă are un corp modelat precis format din exact 969 de celule, un creier simplu de aproximativ 302 celule ordonate, exprimă un repertoriu unic de comportamente și, cel mai important, este susceptibil de experimentare genetică. Genomul Caenorhabditis este compus din peste 18,000 de gene. Corpul uman de peste 50 de trilioane de celule are un genom cu doar 15,000 de gene mai multe decât viermii rotunzi microscopici, slabi, fără spinare.
Evident, complexitatea organismelor nu se reflectă în complexitatea genelor sale. De exemplu, genomul muștei fructelor a fost recent definit ca fiind format din 13,000 de gene. Ochiul muștei fructelor este compus din mai multe celule decât se găsesc în întregul vierme Caenorhabditis. Profund mai complexă ca structură și comportament decât viermii rotunzi microscopici, musca fructelor are cu 5000 de gene mai puține!!
Proiectul Genomul Uman a fost un efort global dedicat descifrării codului genetic uman. S-a crezut că planul uman finalizat va oferi științei toate informațiile necesare pentru a „vindeca” toate bolile omenirii. Mai mult, s-a presupus că o conștientizare a mecanismului codului genetic uman le-ar permite oamenilor de știință să creeze un Mozart sau un alt Einstein.
„Eșecul” genomului de a se conforma așteptărilor noastre dezvăluie că așteptările noastre cu privire la modul în care „funcționează” biologia se bazează în mod clar pe presupuneri sau informații incorecte. „Credința” noastră în conceptul de determinism genetic este fundamental... defectuoasă! Nu putem atribui cu adevărat caracterul vieții noastre ca fiind consecința „programării” genetice. Rezultatele genomului ne obligă să reconsiderăm întrebarea: „De unde dobândim complexitatea noastră biologică?”
Într-un comentariu asupra rezultatelor surprinzătoare ale studiului asupra genomului uman, David Baltimore, unul dintre cei mai importanți geneticieni din lume și câștigător al premiului Nobel, a abordat această problemă de complexitate:
„Dar dacă genomul uman nu conține o mulțime de gene care sunt opace pentru computerele noastre, este clar că nu câștigăm complexitatea noastră incontestabilă față de viermi și plante folosind mai multe gene. Înțelegerea a ceea ce ne dă complexitatea - repertoriul nostru comportamental enorm, capacitatea de a produce acțiuni conștiente, coordonare fizică remarcabilă, modificări precis reglate ca răspuns la variațiile externe ale mediului, învățare, memorie... trebuie să continui? - rămâne o provocare pentru viitor." (Natura 409:816, 2001)
Oamenii de știință au susținut continuu că destinele noastre biologice sunt scrise în genele noastre. În fața acestei credințe, Universul ne umorează cu o glumă cosmică: „Controlul” vieții nu este în gene. Desigur, cea mai interesantă consecință a rezultatelor proiectului este că acum trebuie să facem față acelei „provocari pentru viitor” la care a făcut aluzie Baltimore. Ce „controlează” biologia noastră, dacă nu genele?
În ultimii ani, accentul pus de știință și de presă pe „puterea” genelor a umbrit munca strălucită a multor biologi care dezvăluie o înțelegere radical diferită a expresiei organismelor. Recunoașterea faptului că mediul înconjurător și, mai precis, percepția noastră asupra mediului, ne controlează în mod direct comportamentul și activitatea genelor.
Recent au fost identificate mecanismele moleculare prin care animalele, de la celule unice până la oameni, răspund la stimulii de mediu și activează răspunsuri fiziologice și comportamentale adecvate. Celulele folosesc aceste mecanisme pentru a-și „adapta” în mod dinamic structura și funcția pentru a se potrivi cerințelor de mediu în continuă schimbare. Procesul de adaptare este mediat de membrana celulară (pielea celulei), care servește drept echivalentul „creierului” celulei. Membranele celulare recunosc „semnalele” de mediu prin activitatea proteinelor receptorilor. Receptorii recunosc atât semnalele fizice (de exemplu, chimicale, ioni) cât și energetice (de exemplu, electromagnetice, forțe scalare).
Semnalele de mediu „activează” proteinele receptorului, determinându-le să se lege de proteine efectoare complementare. Proteinele efectoare sunt „comutatoare” care controlează comportamentul celulei. Proteinele receptor-efectoare oferă celulei conștientizare prin senzație fizică. Prin definiție strictă, aceste complexe proteice membranare reprezintă unități moleculare de percepție. Aceste molecule de percepție ale membranei controlează, de asemenea, transcripția genelor (pornirea și oprirea programelor genetice) și au fost recent legate de mutații adaptative (alterări genetice care rescriu ADN-ulcod ca răspuns la stres).
Membrana celulară este un omolog structural și funcțional (echivalent) al unui cip de calculator, în timp ce nucleul reprezintă un hard disk de citire-scriere încărcat cu programe genetice. Evoluția organismului, rezultată din creșterea numărului de unități de percepție membranară, ar fi modelată folosind geometria fractală. Modelele fractale reiterate permit o referință încrucișată a structurii și funcției între trei niveluri de organizare biologică: celula, organismul multicelular și evoluția societății. Prin matematica fractală ni se oferă o perspectivă valoroasă asupra trecutului și viitorului evoluției.
Mediul, prin actul percepției, controlează comportamentul, activitatea genelor și chiar rescrierea codului genetic. Celulele „învață” (evoluează) prin crearea de noi proteine de percepție ca răspuns la experiențe noi de mediu. Percepțiile „învățate”, în special cele derivate din experiențe indirecte (de exemplu, educația parentală, de la egal la egal și academică), se pot baza pe informații incorecte sau interpretări greșite. Deoarece ele pot fi sau nu „adevărate”, percepțiile sunt în realitate-credințe!
Noile noastre cunoștințe științifice revin la o conștientizare străveche a puterii credinței. Credințele sunt într-adevăr puternice... indiferent dacă sunt adevărate sau false. În timp ce am auzit întotdeauna de „puterea gândirii pozitive”, problema este că gândirea negativă este la fel de puternică, deși în direcția „opusă”. Problemele întâlnite în sănătate și în desfășurarea vieții noastre sunt în general legate de „percepțiile greșite” dobândite în experiențele noastre de învățare. Partea minunată a poveștii este că percepțiile pot fi reînvățate! Ne putem remodela viețile în recalificarea conștiinței noastre. Aceasta este o reflectare a înțelepciunii fără vârstă care ne-a fost transmisă și care este acum recunoscută în biologia celulară.
O înțelegere a mecanismelor de control al celulelor nou descrise va provoca o schimbare la fel de profundă în credința biologică precum revoluția cuantică provocată în fizică. Puterea noului model biologic emergent este că el unifică filozofiile de bază ale medicinei convenționale, medicinei complementare și vindecării spirituale.