Istoria civilizației umane relevă o preocupare recurentă față de noțiunea de dualitate. Alb și negru, pozitiv și negativ, bărbat și femeie, câștigător și învins și, bineînțeles, mereu controversat, bine și rău. Interesant, chiar și natura „dualității” în sine a condus la o scindare sau dualitate fundamentală a civilizației umane – Est și Vest. În filosofia orientală, toate aspectele dualității sunt recunoscute ca reprezentând o unitate subiacentă. Totul este Unul, dar din acel Unul izvorăște toate dualitățile noastre percepute.
În schimb, civilizația occidentală se bazează în întregime pe o filozofie care subliniază polaritatea distinctă inerentă dualismului. Preocuparea noastră pentru dualitate devine destul de volatilă atunci când atribuim valori extremelor polare, în special valorile de bine și rău. Vederile polare creează „părți”, iar părțile concurează de obicei pentru a oferi o justificare în sprijinul poziției lor.
Chiar și consecințele concurenței rezultate în privința punctelor de vedere dualiste pot fi dualistice. Concurența poate deveni distructivă, mai ales atunci când rezoluția ei duce la lupte fizice, cum ar fi războaie și revoluții. Alteori, competiția pe puncte de vedere polare este destul de constructivă, când rezoluțiile duc la progrese intelectuale și tehnice.